ȘAPTE INTERTEXTE CU OPT`

27972088_1784725588269491_6796312419123407172_n.jpgConturând noi trăsături, ori accentuându-le pe cele existente în portretul „poeziei tinere de azi” (D. Crudu), antologia de poezie „OPT’ ” prezintă câteva „voci care se disting clar” (M. Stănilă) și care se situează pe câteva direcții temporale pornite din Postmodernismul optzecist și sincronizând pe alocuri cu Postdouămiismul care ține să-și traseze harta. Autorii din antologie prezintă o similitudine doar în preferința pentru Atelierul de scriere creativă frecventat: „Vlad Ioviță” găzduit de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, aici se intersectează la propriu, pe când textele lor, sunt arii distincte, sunt „țesături” care nu se ajustează niciunui gust literar particular, ori grupului/ găștii- deaceea sunt OPT, fiecare cu lumea lui răsturnată în text, cu tehnica de scriere, cu lecturile din spatele vocabularului și cu eul său intact, ortografiat la necesitate și strict nesupus cenzurii.

Am tot ezitat să scriu despre o carte în care scriu, până am găsit formula ce mi-ar asigura obiectivitatea și imparțialitatea cu care de obicei intertextualizez cu textele ce-mi atrag privirea și-mi provoacă reacții, formula care e cap pentru acest text, un fel de cască protectoare, dacă se poate.

Revenind la antologie, e greu de trecut cu vederea caracterul melodic, ritmat al unor texte, și poate e o coincidență ca să înceapă și să încheie „OPT’ ”-ul doi poeți cu rădăcini puternice în industria muzicii, poate că e un fel de noroc, dar ne inițiază în lectură Vitalie COLȚ, tratând temele care îl ating la propriu, țintind cu întrebări directe: „Cine are nevoie de mine?”, așternându-și versurile pe „file compacte lăsate în locul/ unde tu ghemuită dormeai” și revizuind iubirea de la distanța de unde „Între noi/ Lumină ani/ Șansa să te văd depinde/ de cât aer/ mai am”. Poezia lui Vitalie e una maturizată, trecută prin „foc și sabie” și marcată de geopolitica natală, fapt vizibil și în poemul „Pacea din Transnistria”: „Pacea din Transnistria/ Oare o vei lega la/ șireturi și cravată?/ …/ Hai să batem un cui/ în podul de peste Nistru/ în podul de iarbă”. Podurile lui nu-s doar de „iarbă”, ori dacă acceptăm să fie de iarbă, atunci în toate accepțiile termenului. Poetul e direct, având curaj să-și deconspire nu doar aluziile, dar și iluziile: „Credeam că sunt imun/ la reacții adverse/…/ Desigur că eu mint/ când spun că nu îmi pasă/ Pus în situații/ genunchii nu mi-i simt”, să se asambleze în generația la care „ prin creier/ Ne trece un cablu arhaic?/.”și să se dezică de aceeași generație: „ dar la ce să te aștepți de la cei cu ochii legați?”. Poezia lui Vitalie COLȚ de după ritmul și rima ce-i trădează filonul muzical, este izbitor de directă, clară și fără pretenții spre public, pretenția este ancorată în sinele autorului, care-și „descheie larg cămașa” în aceste câteva pagini.

Cu o altă culoare a sincerității și a deconstrucției lumii ideale, vine Iulia IAROSLAVSCHI, vine „cu zahăr sau fără?”, cu o „cutie cu ceai/ Alb, negru, roz, galben ”, ieșind din „castelul de ciocolată” unde „oamenii nu sunt invitați la ceai”. Fiind cea mai apropiată cronologic de prezent, „nu (se) mai uit(ă) la știri” și își deconspiră generația în care „rap-ul a făcut knockout rock-ului/ Se practică contrabanda de meme-uri/…/ Look-ul se schimbă odată cu trendul/”, dar nu se identifică masei majoritare, atenționându-ne că „ Mai sunt 7 ca mine/ Încă 7 „sataniști” cu păr vopsit și chitară Floyd Rose în spate”. Tinerețea și elanul temperat conștiincios o fac să viseze, într-un exercițiu de echilibru, la marginea unei „găuri negre care înghite lumi întregi” și dacă nu se întrevede speranța, ea știe cum s-o creeze – „cu storcătorul”.

În dulapul cel vechi al bunicii/ Artiom a găsit”…, s-a găsit pe sine Artiom OLEACU, care „scoate șireturile/ între cer și pământ”, care „ nu suportă singurătatea”, afirmă că :  „Nu sunt comunist,/ dar cel mai bun plombir/ s-a făcut în ’86” , iar poezia sa e mai mult decât o confesiune, este o realitate rescrisă fidel, dar contestată în cel mai deschis mod: „Habar n-am dacă trebuie să povestesc toate astea/ habar n-am dacă toate astea/ poartă un gust estetic”; iar dacă „Nu vreau să mă gândesc la Artiom”, atunci apar „mii de ferestruice micuțe pe cer/ î(m)i trag buzele ca pe-o sfoară” și scrie, despre tot ce încape în conturul sinelui, despre „Artiom cel mic” și „Artiom cel mare” care-s impregnați de cronotopul autorului, de ADN-ul lui personal, fără a se deda lirismului, executând scurte acte de (auto)trădare: „timid/ sărut/ cireșe/ bătaie/ stop”, pentru că apare femeia, iar „dragostea mea față de ea/ e un păduche/ care scrie în locul meu”, pentru că apare tata: „Tată, e imposibil să vorbim acum/…/ Tu ai părăsit-o pe mama” și pentru că, deja conștientizează că „lumea nu e un cămin de fete/ din anii studenției”, asumându-și tranziția în care „lumea lui Artiom e din câteva/ linii & cercuri & diagonale/ un pahar de plastic cu apă/ la o masă albă/ Vancu/ Crudu/ Coman/ Komartin/ fiecare înțelege moartea în felul lui/”, în felul pe care-l acceptă și Artiom OLEACU, care și-a stabilizat originile și cartea de vizită: „Chiar dacă la orizont/ va apărea ceva/ ce ar semăna/ cu un sfârșit de lume/ Artiom a înțeles că va rămâne/ același/ băiețel/ venit de la țară/ născut la Chișinău/ actor”.

Anastasia PALII, fără a aștepta sfârșitul lumii, își provoacă fricile, își divulgă actele de curaj, susține că „sufăr de sociopatie și merg/ împotriva mașinilor, împotriva tuturor/…/ E dreptul meu și nu mă poate opri nimeni.”, iar ritualul ei de autoscopie pornește de la: „mă dezbrac de toate organele,/ le agăț de sfori,/ le fixez cu cleștișoare/ și aștept să se usuce la soare”. Mersul împotrivă și unicitatea periculoasă a acestei poete își au rădăcinile de atunci de când a „fugit de la grădinița Îngerașul nr.10/ să ne jucăm de-a mama și tata/ într-o centrală termoelectrică” și s-a amplificat când „îl căutam pe antihrist între iaz și cimitir”. E mereu în căutarea unor revolte: „nu vreau să mai mănânc niciodată din aceeași cratiță,/ cu aceeași lingură, aceeași mâncare.”, unor pericole pe care și le construiește: „Dorința pe care mi-am pus-o/ mă înspăimântă în viața asta cel mai tare”, care i-ar testa persoana, i-ar face jocul, acel în care pierde iluzia și își divulgă condiția: „game is over/ nu voi deveni niciodată nemuritoare”. Textele Anastasiei PALII sunt decupaje intime în care „moartea se plimbă cu bicicleta pe străzi/ și caută oameni care se plictisesc”, în care cei dragi se reflectă în simboluri și motive instaurate de autoare din propria viață: „Îmi umplu fericirea/ cu încă 3 baloane/…/ îmi ascund fericirea în bomboane kis-kis”. Poezia sa e o ciocnire cu sinele de ieri, cotidianul, ritmul alert al urbei care riscă să-i detoneze sensibilitatea, dar care se deconectează ușor, pentru că este o mână care le abolește pe toate, cărei „îi azvârl inima la picioare/ ca un explozibil./ Mama știe cum să-l dezamorseze.”.

Culegându-și motivele din cotidian și totodată plutind deasupra lui, fiind cu privirea spre cer, Elena RĂILEANU își scrie textele cu cea mai sinceră credință și despre credință. Autoarea se transformă „Într-o lumânare”, într-o candelă la care „Mă-ntorc să mă rog” și în liniște și pietate „Mă încred în mâinile Tale/ Îmi ești mamă, tată, soră și frate”, îi vorbește lui Dumnezeu, vorbește către cititor cu o rarisimă convingere și viziune asupra lumii, în care „Visez la un vultur,/…/Dar câteodată îl observ cum/ se transformă cu încetul într-un arici”, lumea ce prin dezamăgirile oferite nu o întoarce din calea aleasă. Pacea și claritatea versului sunt sub semnul tăcerii grăitoare, însăși Elena își dezvăluie antiteza: „Ca să încep să vorbesc/ Trebuie să tac”, deoarece „Credința ce-o port mereu/ îmi sfarmă mușchii și dinții”, fiind povara cea mai dulce și cea mai grea.

Povara Doinei ROMAN- BACIU face „Viermi(i) cu colți de argint” și „un zgomot în cap”. Textele ei întreabă și răspund, se revoltă și se înduplecă, păstrând un gust amar după meditații și autoscopii, ea „pune întrebări- ce cad/ ca lacrimile Margaretei/ când mama era plecată de acasă” și se acceptă:„ Mi-am iertat greșelile”, pe ale sale și pe ale lumii. Doina transpare de sub pielea fiecărui eu liric, fiecărui corp animat în text, văzînd că „pe capul său brun,/ n-au ajuns nici foștii lucrători/ ai spitalului raional”, asumându-și tragismul și decadența lumii în care trăim, în care se tot greșește. Totuși tristețea această dezvoltată până la tragic nu e marca distinctă a poeziei Doinei ROMAN- BACIU, e pelerina sub care se ascund doi ochi jucăuși și două mâini ce au îmblânzit o vioară. În esența fiecărui eu ce se coagulează printre versurile ei se regăsește tânăra care „Ar dori să-i povestească cuiva/ Alintată într-un fel de amintiri” tot ce știe, iar acestui „cuiva” îi trebuie îndemânarea de a dezbrăca doar coaja amară a poeziei sale mustoase, pentru a-i vedea optimismul și puterea.

În forță, înarmată cu lecții de viață, Veronica ȘTEFANEȚ își trasează prin text conturul  cicatricilor la care a „ revenit peste câțiva ani”, pe care le-a păstrat ambalate în poze de familie, în copilărie, în „pescuitul cu tata/ mama fericită/ în copilărie scufundată”, „Krasnîe Zori.” și în  „Teatrul de Operă” unde „ miroase a chifle și papuci/…/ Râdem în hohote, cădem pe jos/ strângem pe ștrampi praful de pe parchetul vechi și ros/…/ Inventăm istorii/…/ despre viitorul de artiste care ne așteaptă”, viitorul sub constelația muzicii: „O trezesc pe bunica din somn/ Ea mă ridică în brațe și mă așează pe pian./ Muhlbach îl cheamă – e prietenul meu.”. Muzica își asigură prezența nu doar ca și motiv, ori suport al imaginilor actualizate în texte, ci și prin ritmul și rima ușor sesizabilă a poeziilor, muzica ce e ca și vinul tatălui său, ori, cum spune poeta: „Vinul e ca și muzica lui/ pătrunde-n emisfere, apoi te ia de suflet/ Profund, dar foarte elegant”, iar „cupa” asta de muzică-vin- „un graal întors cu capul în jos” o împarte cu sora sa, căci vor „pluti ambele” și-și vor prelua atu-urile: „ truc(ul) pur femeiesc:/ Să fluturi adevăruri dure/ Ca să nu se bage nimeni/ În ceea ce contează”. După adevărurile dure sânt pierderile, scorul în favoarea morții pentru care „sunt sigură/ Că nu are nevoie de milă”, pentru care a elaborat formula „2+1=3/ noroc Dante/…/ Când ți-au crescut aripi/ și te-au luat în zbor/ pescărușii/ era 21 septembrie 2016/ aveai 9 ani/ noroc Dante”, formula în care sunt cifre și lacrimi date peste cap cu „100 de scotch/…/ s-adorm/ încă 100/ s-adorm/../ Nu dorm” și speranța, și băiatul pentru care trebuie să defrișeze bălării, care „Când o să crească mare/ O să rămână bun și sensibil/…/ O să învețe să fie cinic și crud/…/ Eu n-o să-l judec./ o să aibă mulți prieteni/ Eu o să-i iubesc/ și în același timp/ o să-i urăsc/…/ O să fie fericit/ …deja suntem în acest joc/ El se preface/ eu mă prefac că-l cred”. Copiii fiind cei care i-au dezghiocat concepțiile, i-au încărcat oțel în nervi, i-au călit mătasea din suflet: „Copiii ne-au făcut cuminți/ calculați, maturi/ dar nu și timizi/…/ Din protestul de alaltădată/ A rămas doar muzica,/ tatuajul decolorat/ și cercelul din ureche.”, copiii își cresc părinții, desenându-le hotarele propriei lor copilării, provocându-i „Din nou- (la) autopsie.” Autopsiile Veronicăi ȘTEFANEȚ îmbracă brățări de „Sticlă de Murano și glod”, cumpără „un revolver din magazinul de antichități/ Ca să te împuști” Marinei Țvetaeva, „simt mirosul brazilor/ după care ne ascundeam/ când eram mici ”și declară că  „ E simplu și firesc să te înăduși de singurătate/ În mijlocul mulțimii./” . În poezie transpar idei majore de încărcătură meditativă, definiții și percepții probate pe propria piele, pe propria viață, care e percepută ca un curent acvatic: „Mi-a luat timp să înțeleg/ Că fluviul nu greșește/ și tot ce pot să fac/ E să mă transform în pește/…/ Dacă am de zbătut – mă zbat/ Când trebuie – las apa să mă ducă”, în care mai pot fi pești ca și ea, poate doar atâți cât „îmi încăpeau numărați pe degetele unei singure mâini/ asta e cum oare?/ e rău? Sau e bine?”, pești lângă care e „Demotivată, ca și tine/ Excesivă, ca și tine/ Pierdută, ca și tine/ Ești norocos- ai măcar mândrie” , dar care rămân în urmă, pe care îi duce în mâine ca pe niște fire de păr pe palton-  „Firele de păr de pe palton sunt ca foștii”, cei cărora le poți imputa doar că „Mi-ai ars cu țigara plapuma”.

Arderile și arsurile din antologie sunt mai mult decât veridice, sunt intensificate de firea sensibilă a fiecărui poet, sunt scoase în centrul propriului drapel, în încheieturile propriului crucifix și transferate din biografie în text. „OPT’ ” e un act de curaj, în care autorii își iau cu mâinile jăratecul, își declamă poezia, își asumă sinceritatea și ușile deschise ale bisericilor zidite și ruinate la fiecare (auto)incendiere.

Rodica GOTCA

Reclame