Pe muchia unor „Inimi cicatrizate” din „Vizuina luminată” (Intertext cu Max Blecher)

image-2016-11-1-21388841-70-inimi-cicatrizate.jpg

O boală fizică se înrădăcinează instantaneu, după ce e diagnostificată, în subconștientul nostru, exact așa cum o boală psihică se resimte în țesuturi, iar „durerea de suflet” e și o durere de mușchi.

În „Inimi cicatrizate” și „Vizuina luminată” ale lui Max Blecher nu e ștearsă doar linia dintre personaj și autor, căpătând astfel scriitura un caracter autobiografic, cât și granița dintre boala fizică și cea mentală. Infirmitatea nu mai e o diagnoză medicală, e o stare socială a fiecărui individ, indiferent dacă micul dejun și-l ia într-un salon cu bolnavi pe gutiere, ori într-o sufragerie cu membrii familiei sale. Fiecare dintre noi are momente „când ești „mai puțin decât tine însuți” și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puț_165125_1_1461234705in decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la „mai puțin decât tine însuți” în imposibilitatea de a face acel efort.”. Înseamnă că nu contează tratamentul și originea infirmității tale, dacă te doare, dacă nu trece, înseamnă că ești bolnav, iar dacă te îmbolnăvești des, devii un țesut cicatrizat, cum spunea și Isa: „când loviturile s-au întețit n-am mai simțit nimic… Știi ce se numește în medicină „țesut cicatrizat”? Este pielea aceea vânătă și zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald, ori la atingeri… (…) Vezi, inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… și la durere… Insensibile și învinețite de duritate…”. Continuarea

Reclame

ȘAPTE INTERTEXTE CU OPT`

27972088_1784725588269491_6796312419123407172_n.jpgConturând noi trăsături, ori accentuându-le pe cele existente în portretul „poeziei tinere de azi” (D. Crudu), antologia de poezie „OPT’ ” prezintă câteva „voci care se disting clar” (M. Stănilă) și care se situează pe câteva direcții temporale pornite din Postmodernismul optzecist și sincronizând pe alocuri cu Postdouămiismul care ține să-și traseze harta. Autorii din antologie prezintă o similitudine doar în preferința pentru Atelierul de scriere creativă frecventat: „Vlad Ioviță” găzduit de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, aici se intersectează la propriu, pe când textele lor, sunt arii distincte, sunt „țesături” care nu se ajustează niciunui gust literar particular, ori grupului/ găștii- deaceea sunt OPT, fiecare cu lumea lui răsturnată în text, cu tehnica de scriere, cu lecturile din spatele vocabularului și cu eul său intact, ortografiat la necesitate și strict nesupus cenzurii.

Am tot ezitat să scriu despre o carte în care scriu, până am găsit formula ce mi-ar asigura obiectivitatea și imparțialitatea cu care de obicei intertextualizez cu textele ce-mi atrag privirea și-mi provoacă reacții, formula care e cap pentru acest text, un fel de cască protectoare, dacă se poate.

Revenind la antologie, e greu de trecut cu vederea caracterul melodic, ritmat al unor texte, și poate e o coincidență ca să înceapă și să încheie „OPT’ ”-ul doi poeți cu rădăcini puternice în industria muzicii, poate că e un fel de noroc, dar ne inițiază în lectură Vitalie COLȚ, tratând temele care îl ating la propriu, țintind cu întrebări directe: „Cine are nevoie de mine?”, așternându-și versurile pe „file compacte lăsate în locul/ unde tu ghemuită dormeai” și revizuind iubirea de la distanța de unde „Între noi/ Lumină ani/ Șansa să te văd depinde/ de cât aer/ mai am”. Poezia lui Vitalie e una maturizată, trecută prin „foc și sabie” și marcată de geopolitica natală, fapt vizibil și în poemul „Pacea din Transnistria”: „Pacea din Transnistria/ Oare o vei lega la/ șireturi și cravată?/ …/ Hai să batem un cui/ în podul de peste Nistru/ în podul de iarbă”. Podurile lui nu-s doar de „iarbă”, ori dacă acceptăm să fie de iarbă, atunci în toate accepțiile termenului. Poetul e direct, având curaj să-și deconspire nu doar aluziile, dar și iluziile: „Credeam că sunt imun/ la reacții adverse/…/ Desigur că eu mint/ când spun că nu îmi pasă/ Pus în situații/ genunchii nu mi-i simt”, să se asambleze în generația la care „ prin creier/ Ne trece un cablu arhaic?/.”și să se dezică de aceeași generație: „ dar la ce să te aștepți de la cei cu ochii legați?”. Poezia lui Vitalie COLȚ de după ritmul și rima ce-i trădează filonul muzical, este izbitor de directă, clară și fără pretenții spre public, pretenția este ancorată în sinele autorului, care-și „descheie larg cămașa” în aceste câteva pagini.

Cu o altă culoare a sincerității și a deconstrucției lumii ideale, vine Iulia IAROSLAVSCHI, vine „cu zahăr sau fără?”, cu o „cutie cu ceai/ Alb, negru, roz, galben ”, ieșind din „castelul de ciocolată” unde „oamenii nu sunt invitați la ceai”. Fiind cea mai apropiată cronologic de prezent, „nu (se) mai uit(ă) la știri” și își deconspiră generația în care „rap-ul a făcut knockout rock-ului/ Se practică contrabanda de meme-uri/…/ Look-ul se schimbă odată cu trendul/”, dar nu se identifică masei majoritare, atenționându-ne că „ Mai sunt 7 ca mine/ Încă 7 „sataniști” cu păr vopsit și chitară Floyd Rose în spate”. Tinerețea și elanul temperat conștiincios o fac să viseze, într-un exercițiu de echilibru, la marginea unei „găuri negre care înghite lumi întregi” și dacă nu se întrevede speranța, ea știe cum s-o creeze – „cu storcătorul”.

În dulapul cel vechi al bunicii/ Artiom a găsit”…, s-a găsit pe sine Artiom OLEACU, care „scoate șireturile/ între cer și pământ”, care „ nu suportă singurătatea”, afirmă că :  „Nu sunt comunist,/ dar cel mai bun plombir/ s-a făcut în ’86” , iar poezia sa e mai mult decât o confesiune, este o realitate rescrisă fidel, dar contestată în cel mai deschis mod: „Habar n-am dacă trebuie să povestesc toate astea/ habar n-am dacă toate astea/ poartă un gust estetic”; iar dacă „Nu vreau să mă gândesc la Artiom”, atunci apar „mii de ferestruice micuțe pe cer/ î(m)i trag buzele ca pe-o sfoară” și scrie, despre tot ce încape în conturul sinelui, despre „Artiom cel mic” și „Artiom cel mare” care-s impregnați de cronotopul autorului, de ADN-ul lui personal, fără a se deda lirismului, executând scurte acte de (auto)trădare: „timid/ sărut/ cireșe/ bătaie/ stop”, pentru că apare femeia, iar „dragostea mea față de ea/ e un păduche/ care scrie în locul meu”, pentru că apare tata: „Tată, e imposibil să vorbim acum/…/ Tu ai părăsit-o pe mama” și pentru că, deja conștientizează că „lumea nu e un cămin de fete/ din anii studenției”, asumându-și tranziția în care „lumea lui Artiom e din câteva/ linii & cercuri & diagonale/ un pahar de plastic cu apă/ la o masă albă/ Vancu/ Crudu/ Coman/ Komartin/ fiecare înțelege moartea în felul lui/”, în felul pe care-l acceptă și Artiom OLEACU, care și-a stabilizat originile și cartea de vizită: „Chiar dacă la orizont/ va apărea ceva/ ce ar semăna/ cu un sfârșit de lume/ Artiom a înțeles că va rămâne/ același/ băiețel/ venit de la țară/ născut la Chișinău/ actor”.

Anastasia PALII, fără a aștepta sfârșitul lumii, își provoacă fricile, își divulgă actele de curaj, susține că „sufăr de sociopatie și merg/ împotriva mașinilor, împotriva tuturor/…/ E dreptul meu și nu mă poate opri nimeni.”, iar ritualul ei de autoscopie pornește de la: „mă dezbrac de toate organele,/ le agăț de sfori,/ le fixez cu cleștișoare/ și aștept să se usuce la soare”. Mersul împotrivă și unicitatea periculoasă a acestei poete își au rădăcinile de atunci de când a „fugit de la grădinița Îngerașul nr.10/ să ne jucăm de-a mama și tata/ într-o centrală termoelectrică” și s-a amplificat când „îl căutam pe antihrist între iaz și cimitir”. E mereu în căutarea unor revolte: „nu vreau să mai mănânc niciodată din aceeași cratiță,/ cu aceeași lingură, aceeași mâncare.”, unor pericole pe care și le construiește: „Dorința pe care mi-am pus-o/ mă înspăimântă în viața asta cel mai tare”, care i-ar testa persoana, i-ar face jocul, acel în care pierde iluzia și își divulgă condiția: „game is over/ nu voi deveni niciodată nemuritoare”. Textele Anastasiei PALII sunt decupaje intime în care „moartea se plimbă cu bicicleta pe străzi/ și caută oameni care se plictisesc”, în care cei dragi se reflectă în simboluri și motive instaurate de autoare din propria viață: „Îmi umplu fericirea/ cu încă 3 baloane/…/ îmi ascund fericirea în bomboane kis-kis”. Poezia sa e o ciocnire cu sinele de ieri, cotidianul, ritmul alert al urbei care riscă să-i detoneze sensibilitatea, dar care se deconectează ușor, pentru că este o mână care le abolește pe toate, cărei „îi azvârl inima la picioare/ ca un explozibil./ Mama știe cum să-l dezamorseze.”.

Culegându-și motivele din cotidian și totodată plutind deasupra lui, fiind cu privirea spre cer, Elena RĂILEANU își scrie textele cu cea mai sinceră credință și despre credință. Autoarea se transformă „Într-o lumânare”, într-o candelă la care „Mă-ntorc să mă rog” și în liniște și pietate „Mă încred în mâinile Tale/ Îmi ești mamă, tată, soră și frate”, îi vorbește lui Dumnezeu, vorbește către cititor cu o rarisimă convingere și viziune asupra lumii, în care „Visez la un vultur,/…/Dar câteodată îl observ cum/ se transformă cu încetul într-un arici”, lumea ce prin dezamăgirile oferite nu o întoarce din calea aleasă. Pacea și claritatea versului sunt sub semnul tăcerii grăitoare, însăși Elena își dezvăluie antiteza: „Ca să încep să vorbesc/ Trebuie să tac”, deoarece „Credința ce-o port mereu/ îmi sfarmă mușchii și dinții”, fiind povara cea mai dulce și cea mai grea.

Povara Doinei ROMAN- BACIU face „Viermi(i) cu colți de argint” și „un zgomot în cap”. Textele ei întreabă și răspund, se revoltă și se înduplecă, păstrând un gust amar după meditații și autoscopii, ea „pune întrebări- ce cad/ ca lacrimile Margaretei/ când mama era plecată de acasă” și se acceptă:„ Mi-am iertat greșelile”, pe ale sale și pe ale lumii. Doina transpare de sub pielea fiecărui eu liric, fiecărui corp animat în text, văzînd că „pe capul său brun,/ n-au ajuns nici foștii lucrători/ ai spitalului raional”, asumându-și tragismul și decadența lumii în care trăim, în care se tot greșește. Totuși tristețea această dezvoltată până la tragic nu e marca distinctă a poeziei Doinei ROMAN- BACIU, e pelerina sub care se ascund doi ochi jucăuși și două mâini ce au îmblânzit o vioară. În esența fiecărui eu ce se coagulează printre versurile ei se regăsește tânăra care „Ar dori să-i povestească cuiva/ Alintată într-un fel de amintiri” tot ce știe, iar acestui „cuiva” îi trebuie îndemânarea de a dezbrăca doar coaja amară a poeziei sale mustoase, pentru a-i vedea optimismul și puterea.

În forță, înarmată cu lecții de viață, Veronica ȘTEFANEȚ își trasează prin text conturul  cicatricilor la care a „ revenit peste câțiva ani”, pe care le-a păstrat ambalate în poze de familie, în copilărie, în „pescuitul cu tata/ mama fericită/ în copilărie scufundată”, „Krasnîe Zori.” și în  „Teatrul de Operă” unde „ miroase a chifle și papuci/…/ Râdem în hohote, cădem pe jos/ strângem pe ștrampi praful de pe parchetul vechi și ros/…/ Inventăm istorii/…/ despre viitorul de artiste care ne așteaptă”, viitorul sub constelația muzicii: „O trezesc pe bunica din somn/ Ea mă ridică în brațe și mă așează pe pian./ Muhlbach îl cheamă – e prietenul meu.”. Muzica își asigură prezența nu doar ca și motiv, ori suport al imaginilor actualizate în texte, ci și prin ritmul și rima ușor sesizabilă a poeziilor, muzica ce e ca și vinul tatălui său, ori, cum spune poeta: „Vinul e ca și muzica lui/ pătrunde-n emisfere, apoi te ia de suflet/ Profund, dar foarte elegant”, iar „cupa” asta de muzică-vin- „un graal întors cu capul în jos” o împarte cu sora sa, căci vor „pluti ambele” și-și vor prelua atu-urile: „ truc(ul) pur femeiesc:/ Să fluturi adevăruri dure/ Ca să nu se bage nimeni/ În ceea ce contează”. După adevărurile dure sânt pierderile, scorul în favoarea morții pentru care „sunt sigură/ Că nu are nevoie de milă”, pentru care a elaborat formula „2+1=3/ noroc Dante/…/ Când ți-au crescut aripi/ și te-au luat în zbor/ pescărușii/ era 21 septembrie 2016/ aveai 9 ani/ noroc Dante”, formula în care sunt cifre și lacrimi date peste cap cu „100 de scotch/…/ s-adorm/ încă 100/ s-adorm/../ Nu dorm” și speranța, și băiatul pentru care trebuie să defrișeze bălării, care „Când o să crească mare/ O să rămână bun și sensibil/…/ O să învețe să fie cinic și crud/…/ Eu n-o să-l judec./ o să aibă mulți prieteni/ Eu o să-i iubesc/ și în același timp/ o să-i urăsc/…/ O să fie fericit/ …deja suntem în acest joc/ El se preface/ eu mă prefac că-l cred”. Copiii fiind cei care i-au dezghiocat concepțiile, i-au încărcat oțel în nervi, i-au călit mătasea din suflet: „Copiii ne-au făcut cuminți/ calculați, maturi/ dar nu și timizi/…/ Din protestul de alaltădată/ A rămas doar muzica,/ tatuajul decolorat/ și cercelul din ureche.”, copiii își cresc părinții, desenându-le hotarele propriei lor copilării, provocându-i „Din nou- (la) autopsie.” Autopsiile Veronicăi ȘTEFANEȚ îmbracă brățări de „Sticlă de Murano și glod”, cumpără „un revolver din magazinul de antichități/ Ca să te împuști” Marinei Țvetaeva, „simt mirosul brazilor/ după care ne ascundeam/ când eram mici ”și declară că  „ E simplu și firesc să te înăduși de singurătate/ În mijlocul mulțimii./” . În poezie transpar idei majore de încărcătură meditativă, definiții și percepții probate pe propria piele, pe propria viață, care e percepută ca un curent acvatic: „Mi-a luat timp să înțeleg/ Că fluviul nu greșește/ și tot ce pot să fac/ E să mă transform în pește/…/ Dacă am de zbătut – mă zbat/ Când trebuie – las apa să mă ducă”, în care mai pot fi pești ca și ea, poate doar atâți cât „îmi încăpeau numărați pe degetele unei singure mâini/ asta e cum oare?/ e rău? Sau e bine?”, pești lângă care e „Demotivată, ca și tine/ Excesivă, ca și tine/ Pierdută, ca și tine/ Ești norocos- ai măcar mândrie” , dar care rămân în urmă, pe care îi duce în mâine ca pe niște fire de păr pe palton-  „Firele de păr de pe palton sunt ca foștii”, cei cărora le poți imputa doar că „Mi-ai ars cu țigara plapuma”.

Arderile și arsurile din antologie sunt mai mult decât veridice, sunt intensificate de firea sensibilă a fiecărui poet, sunt scoase în centrul propriului drapel, în încheieturile propriului crucifix și transferate din biografie în text. „OPT’ ” e un act de curaj, în care autorii își iau cu mâinile jăratecul, își declamă poezia, își asumă sinceritatea și ușile deschise ale bisericilor zidite și ruinate la fiecare (auto)incendiere.

Rodica GOTCA

„Și atunci când îl recunoști după pași pe cel care intră/ în baie tot dragoste este”

bine.jpgCea mai nouă carte a lui Igor Guzun- cartea „BINE”- e mai mult decât o carte. E o carte-obiect. E o carte în care printre paginile ei vei găsi și ilustrate pe care le-ai putea trimite prietenilor, pentru a-i chema la o cafea, sau pentru a le spune că cel mai bine e acasă, fraților sau surorilor pentru a-i ruga să-i sune pe părinți, dar și părinților sau ființei iubite, pentru a le spune că-i iubești, pentru a le ura Crăciun fericit sau pentru a le cere iertare. Asemenea cărți poștale – atât de frumoase și umane – nu există în circulație. Chiar le-ai putea trimite. Decupează-le din carte și trimite-le oamenilor apropiați. Chiar azi ai putea să mergi la poștă. Sunt sigur că s-ar bucura. Dar pe lângă că aș trimite aceste ilustrate, eu aș mai face și un colet unde aș pune însuși volumul lui Igor Guzun și l-aș expedia persoanelor dragi mie, spunându-le astfel ceea ce nu le-am spus de ani de zile, tot amânând sau negăsind timp pentru asta. Adică spunându-le cât de mult contează ei pentru mine. Dar spunându-le asta cu ajutorul cărții lui Igor Guzun, care le-ar putea spune lor mai mult chiar decât aș fi eu în stare.
Printre filele cărții lui Igor Guzun am dat și de un pomelnic pentru vii și morți, cu spații goale, parcă pentru a le completa noi, cititorii cărții lui, văzându-i în acest fel pe cei care ne sunt sau ne-au fost foarte apropiați și în lumina credinței în Dumnezeu.
Iar toate astea pentru a răspunde și la întrebarea: ce ne face să ne simțim bine?
Ne face să ne simțim bine, în primul rând, faptul de-a nu-i uita, de-a nu-i neglija, de a-i prețui și iubi pe oamenii de lângă noi sau o prietenie care durează în timp. Nu întâmplător în legenda de sub fotografia scriitorului Doru Ciocanu, un mare prieten de-al lui Igor, dar și de-al nostru, al celor care-l știm, apare cuvântul bine.
Iar de la bine la bucurie nu e decât o treaptă. Cartea lui Igor Guzun este un îndemn să nu ne rușinăm, să nu ne sinchisim de-a vorbi și despre „lucruri mărunte” și de-a încerca să le transformăm în „lucruri importante”.
Foarte multe dintre textele lui Igor Guzun din această carte au ca punct de plecare cotidianul moldovenesc, realitatea sau copilăria, dar pe parcurs devin, de fapt, niște poeme în toată legea, încărcate de sentimente și emoții, dar și de pale de ironie, ca în poemul Aici:
„Aici cultivăm pământul, limba și gusturile.// Aici mai frumos decât cerul poate fi doar lăi-cerul.// Aici continuă să fie culese și fructele, și numerele de telefon.// Aici, când te așezi la masă, prima întrebare este despre culoarea preferată: „Roșu sau alb? (…)”
Sau ca în poemul Constituția,/ o carte fascinantă:
„Ironică. Solemnă. Cinică. Amuzantă.// Nu cunosc o carte mai fascinantă decât constituția.// Este ironică atunci când spune că statul trebuie „ să ia/ măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai de-/cent.(…)”
Unul dintre cele mai frumoase poeme din carte și unul dintre cele mai frumoase poeme scrise de vreun autor contemporan în ultimii ani este acest poem, care se cheamă Dragostea este atunci când…:
„Dragostea este atunci când accepți necondiționat ca/ cel de alături de sub plapumă să pună tălpile lui mereu/ reci pe picioarele tale întotdeauna calde.// Și atunci când îl recunoști după pași pe cel care intră/ în baie tot dragoste este.// Dragostea este atunci când nu se schimbă nimic/ nici după ce se nasc copiii, nici după ce copiii pleacă/ de-acasă.// Dragoste este tot ce-ți mai rămâne după ce se termină sexul. (…)”
Citind poemul m-am gândit că nu ar trebui să așteptăm vreo ocazie specială pentru a le spune oamenilor dragi cuvinte frumoase, ci să o facem zilnic, deseori, poate, fără nici un motiv.
Cele mai multe dintre textele lui Igor Guzun sunt niște splendide poeme, niște poeme foarte frumoase, pentru care l-ar invidia poeții contemporani, pentru că poetul reușește să vorbească despre lucruri cu adevărat importante fără a ridica vocea, într-un mod firesc și natural, fără a face caz din asta. Sunt niște poeme foarte frumoase din care autorul a dat la o parte figurile de stil de tip reflexiv, pentru a le înlocui, vorba lui Gheorghe Crăciun, cu cele de tip tranzitiv. Ironia la care face recurs de foarte multe ori schimbă perspectivele, răstoarnă situațiile, înșeală așteptările, ne face să vedem lucrurile într-o altă lumină.
Nu toate textele din carte sunt poeme – unele sunt proze, altele tablete, unele sunt texte de graniță, în care se întâlnesc mai multe genuri – dar toate au o strălucire aparte și fac ca această carte să fie o carte foarte frumoasă, o carte unică în felul ei, o carte eveniment.
.
Dumitru CRUDU

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22017

GÂNDACUL LUI KAFKA ȘIGÂNDACUL DE PROXIMITATE

Mircea DOREANU

Din câte ştiu, Dumitru Crudu este singurul student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Transilvania” (acum Facultatea de Litere) care le-a dat o lecţie ionesciană profesorilor săi: a rămas repetent. Pe atunci trăiau Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu; trăia şi Marin Mincu – îl aprecia mult şi l-a publicat. Altădată, într-o seară de iarnă, ne-a vorbit, mie şi altora, despre proiectul unei reviste literare. Avea promisiuni, spunea el, şi găsise un titlu gata internaţional, care îmi plăcea şi mie: No Man’s Land. Aşa putea să se numească şi cartea lui de povestiri. Autorul i-a dat titlul mai acroşant: Salutări lui Troţki*. Titlul gândit pentru revistă s-ar fi potrivitca topos: măruntelefapte narate(beţii,cafturi, nunţi, înmormântări) se petrec la Braşov, Bucureşti, Moscova, într-un tren, într-o maşină, adică nicăieri (acesta este topos-ul), în cele din urmă, într-o atmosferă ceţoasă, confuză; pe o confuzie se bazează şi penibilul epos care dă titlul cărţii, o confuzie salvatoare pentru personaj, dar şi stilistic, deoarece salvează textul de la previzibilitate. No Man’s Land este valabil ca amprentă a cărţii şi sub aspectul de loc de netrăit, spaţiu gol, în care sentimentele pozitive nu au ce căuta şi josniciile fac legea; protagoniştii sunt hărţuiţi, famelici, fără căpătâi, mai mult fantasme sau caricaturi. Fireşte că Dumitru Crudu nu apelează la procedeele genului în care este as, poezia, dar subtextul prozelor este greu de poezie ca fundul unor ape de mâl. Coordonatele generalesunt,ca în Cevengur al lui Platonov, foamea şi somnul. Sunt strivitoare. Ele sunt cele care anihilează în cea mai mare măsură trăsăturile personalizate ale personajelor. Romanul lui Platonov ar putea să se oprească oricând după jumătatea lui fără ca receptorul să se simtă frustrat, pe când naraţiunile lui Crudu caută şi găsesc surpriza şi prin ea rotunjirea scriiturii, ca în Anton Iaruşevski în care căutarea, invizibilă, nu semnifică un hiat al măiestriei. Aici Crudu îl aminteşte pe Rebreanu din Cerşetorul şi prin senzitivismul abordării: „Am închis iar ochii. În spatele pleoapelor mă aştepta oboseala; mâinile şi picioarele parcă îmi erau de plumb, iar ochii îmi ardeau ca nişte cărbuni încinşi. Nu mă prea speria asta, pentru că ştiam motivul, grămada de nopţi nedormite sau dormite pe apucate”. Coincidenţa dirijează textul şi în Galina, Prima lansare de carte, iar sub o formă deviată a ei, repetiţia, în ultima şi una din cele mai frumoase secvenţe, La spital. Uneori autorul ne salută cu un clin d’oeil literar ca în O lansare de carte întreruptă de o soţie infidelă şi de un soţ gelos, unde scriitorul fabulează (sau, mai ştii?) pornind de la lansarea unei cărţi de Mihail Vakulovski, sau în Cornel: „…Cornel m-a apucat de braţ şi m-a tras după el în cel mai scump local din inima Chişinăului – în restaurantul milionarului Călin Vieru, fiul poetului Grigore Vieru –, dosit chiar în incinta Muzeului Naţional de Artă”. Cum am fost eu şi Troţki bătuţi la Braşov interesează însă în mod direct istoria literară: proză autentică literar, nu ştiu în ce măsură este şi credibilă.Troţki (Marius Ianuş), cu aerul lui bonom, inocent – poznaş… greu de crezut să se sumeţească chiar aşa: „– Uite, aşa fac eu şi în Bucureşti. Seara, când mă întorc acasă, dacă văd vreo îngrămădeală ca asta pe stradă, alerg spre ei şi-i ameninţ c-o să-i bat şi ei se fac nevăzuţi. Toţi vagabonzii din Bucureşti îmi ştiu de frică!”. Fireşte că cei doi poeţi au încasat o bătaie zdravănă, dar asta contează mai puţin decât justeţea Manifestului Fracturismului – cei care cunosc situaţia poeziei din România sfârşitului anilor ’90 ştiu că cei doi aveau dreptate măcar să îl scrie. Importantă este, dincolo de orice, reuşita estetică a prozei, umorul ei. O altă proză care combină umorul şi grotescul în modul calculat atent al lui Dino Buzzatti este Câţiva pui de găină printre roşii, o progresie în matematica absurdului. Căci imaginaţia lui Dumitru Crudu se rezumă aici, cu excepţia câtorva derapaje onirice, la ingeniozitatea construcţiei textuale. Gândacul lui Kafka nu cutreieră aceste pagini, gândacul foarte real, de bucătărie îi ţine locul: gândacul de proximitate. Mai propriu decât schiţe, prozele din carte au fost concepute şi ar trebui categorisite drept scene, scene finale, iar când am comentat finalurile m-am referit de fapt la finalul unor finaluri. De aici şi recurenţa morţii ca punct de încheiere sau de pornire a acestor „bucăţi de noapte”. Sferele realului, în permanentă ciocnire, sunt casabile / casante. Mulţi dintre noi, când spun proză scurtă, se gândesc la Cehov. În Cehov freamătă însă un eroism deosebitor al suferinţei ale cărui origini autobiografice nu intră în discuţie acum. Citindu-l pe Dumitru Crudu îl citesc pe Hemingway în negativ: eroii sunt „eroi”, aventurile sunt mezaventuri, Faptele sunt fapte. Am convingerea că Salutări lui Troţki este o carte importantă şi pentru că va stimula revirimentul necesar al prozei scurte, în care autorii generaţiei anterioare celei a lui Crudu au dat rezultate uneori excepţionale. Memoriei critice actuale îi lipseşte imboldul vital pentru a-i repune în circulaţie şi pe Nicolae Velea şi A.E. Baconski prozatorul, clasicizaţi la vremea lor, acum expulzaţi din canon. Pe vremea când era numai poet (şi ce poet!) trăncăneam cu actualul prozator pornind de la excentricităţile la care ar trebui să se dedea un autor pentru a deveni celebru (canibalism? crime în serie? etc.). „Cred că ar trebui să fie normal”, dixit Crudu. Dacă aş fi avut darul, harul premoniţiei, aş fi zărit prin justeţea replicii dramaturgul şi prozatorul. *Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, Bucureşti, 2016 L

Elena Vlădăreanu trecând Non Stress Testul maternității (R. Gotca)

20171227_143456Nu toți autorii își pot permite luxul de a rupe cortina și a ieși în fața cititorului în toate momentele sale cotidiene, dar mai ales în vremea contracțiilor, ori alăptatului.

Elena Vlădăreanu deschide parantezele maternității într-un volum, care poate fi considerat un întreg poem,care a fost scris după codul genetic al unei piese de teatru : „Tot timpul cât am lucrat la acest text am avut în minte o dimensiune performativă a sa. Chiar dacă acum va fi citit ca un poem, el a fost întotdeauna un spectacol.”  unde femeia își asumă rolul de mamă cu toate consecințele ce urmează, anxietățile și fericirile.

Continuarea

Intertext cu Maeștrii lui Komartin

cla.jpg

Asumându-și  „demoni, palizi și mici cât o unghie”, în „douăsprezece secunde până la dispariția luminii”  (august 2013- iunie 2017), Claudiu Komartin devine un trist filosof al cotidianului care i se împlântă ca un cuțit în biografie.

În zona poeziei își păstrează eticheta de „matur și inegal”, la care le suprapune pe cele de „paznic de noapte”, „tehnician/ mărunt al instinctului și-al opacității/ ”.  Fiind  „cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap,/ pândind la geamul unei benzinării cu/ luminile stinse.”, își scrie cele „douăsprezece versuri pentru îndepărtarea  fricii” și le scrie nu pentru sine, dorind „să mă transform și eu într-un cuțit de/ bucătărie, să te învăț în sfârșit tot ce știu, la lumina brichetei, cu buzele plesnite ca după o lovitură neașteptată,” o poezie pentru cel de lângă poet/ poem  –  „bravo, tinere komartin, vei primi notă maximă”, nota maximei tristeți nefluturate în fața cititorului, sesizabile în spatele versurilor masculine, dure, concentrate, fără pretenții, scrise „într-o lume necunoscută, ostilă și lipsită de antiviruși.”- lumea „Maieștrilor unei arte muribunde”, unde  „este atât de cald și familiar numai fiindcă nu are cum să dureze”.

Claudiu Komartin își coagulează propria poetică în care „crampa și cearcănul ca forme de cunoaștere,/ foamea, acest ultim avanpost al frumuseții./”, sunt în substratul idiomatic al textului, își dezvelește rădăcinile: „Iată patria mea./ Iată o națiune romanțioasă ca o fată bătrână./…/ Iată o țară cu memoria vraiște ca a unui poet./…/ Iubesc țara aceasta și îmi iubesc limba maternă, iubesc acest accent/ ce predispune la crizele existențiale./”, e „cea mai frumoasă și mai vrednică patrie/ de supt cer/…/ patria-n care totul se rezolvă cu o atenție cu/ pâine și sare/ cu puțin dezinfectant diluat cu/ făptura umană îngropată-n dosare cu doine/ și grătare pe care sfârâie mici?/”.

De la patrie , fără gravitatea ce o poate impune tema, autorul se dezvăluie în dragoste, păstrând aceeași onorabilă tristețe, distanță între sinele public și cel intim, „între emoticoane și stele”, declarând că „povestea nostră de dragoste s-a transformat într-un pudel care latră ca prostu’ la zid.”, dar verdictele lui Komartin nu se clădesc pe ranchiuna unui dezamăgit, ci pe o rece autoscopie, pe un adevăr obiectiv și totodată sincer.

Transparența textului derivă din obișnuita transparență a discursului cotidian: „ce am avut de spus am spus răspicat./ m-am răfuit cu toți pentru că am avut mai întâi cu mine/ cele mai mari răfuieli posibile,”, iar ars poetica komartiniană pornește de la abandonarea de sine până la dezicerea de a scrie, poetul fiind un  „preoțel al unei religii de unică/ folosință.”, „tot mai înclinat să mă refugiez în stil și-n manieră”, iar adâncul poeziei este răsturnat de lipsa acesteia: „ Poezia trage în jos, trebuie doar să asculți./…/ O pagină goală e mai frumoasă/ e mai târzie decât orice.”.

Pagina goală a autorului însumează și poemele prezentate drept traduceri, cum ar fi cele din volumul semnat de Adriana Carrasco (care e un heteronim al lui Claudiu Komartin)  „Dezmembrați”, asimilat în poetica acestuia fiind la o distanță periculos de apropiată de propria lui poezie.  „Mi se spune că poeziile mele par/ scrise de mai mulți poeți, de mai multe/ voci care se ridică și coboară în/ întuneric, ca mâinile dirijorului atins de Alzheimer,/”, una dintre aceste voci o putem considera ca fiind cea a lui Komartin, dacă e să acceptăm existența unei voci poetice separate, care ne-a descoperit  „ruptura din orice context/…/ … copilul cutremurului/…/ zguduită de tot ce mi-au arătat oamenii.”- Adriana Carrasco, despre a cărei poezie nu poți vorbi fără a-ți asuma doza de agresivitate,  androginul, realitatea scoasă din orbite și senzația cum „…ca o vomă urcă/ în mine dorința de a răni de a/ provoca brutal frumusețea”. Provocarea se face prin scrisul despre scris, prin ipostazierea eului în raport cu textul, căci „scrie cel care ar scrie și dacă ar fi ultimul om/ din lume asediat de toți mutanții radioactivi ai lui Bukowski/…/ scrie cel căruia nu îi pasă că scrisul proliferează/ ca boala dar nu va umple niciodată vreun gol/ și explodează în flori contagioase și insolente/”, scrie cea/ cel cu maimuța în cap –  „…, după ce mor/ maimuțele încep să vorbească/ cu adevărata lor voce, vor să recupereze/ tot ce-a rămas nespus – dar asta numai/ în capul acelora care se simt vinovați./ Cine are pe conștiință o maimuță,/ trebuie să fie poet, cu adevărat poet,/”.

Adriana Carrasco e o voce poetică critică, explozivă și verticală-  „Nu vreau să mă explic sau să-mi/ scot mâinile din buzunare când/ îți vorbesc/…/ Din partea mea,/ oamenii decenți pot să-și dea foc./”, atacă  „decența”, falsul, plictisul și se vede „deja obosită înainte să-ncep/ un experiment genetic ratat o cifră/…/ la 22 de ani să fii aseptică/ și impersonală în ceea ce scrii/ e ca și cum te-ai trata de tifos cu apă în gură/ / la 32 meteoritul/ și pacea”, sau eschivarea în plină societate, în plină digitalizare a poeziei unde  „ca un câine lovit cu bocancii în burtă/ răspund cerinței de a corespunde,…/arte poetice sugrumate”.

Claudiu Komartin a meşterit în acest volum un heteronim, o fire feminină cu excesiva doză de masculinitate care o apropie de propria lui artă poetică, și-a creat oponentul sau partenerul poetic prin a cărui text se poate studia pe sine, își poate descifra cu alți ochi propriile radiografii pe care-și semnează poezia.

Poezia sa genetic de cobalt, care a acoperit un întreg volum ce mă face „să plâng cobalt” este suportul sau motivul verticalității lui Komartin pornită dinspre  „steaua de cobalt ”, de unde el, „ trist ca un poet dintr-un film coreean/”, despoaie iubirea ca pe un fruct cărnos pentru a-i da de miezul tare, ce riscă să fie și el de cobalt ” și când îți voi vorbi din nou despre dragoste/ să nu crezi nici un cuvânt/ ochii mei de cobalt îți vor/ arăta/ în acea zi/ totul.”.

În acest volum„dragostea e o vietate cu țepi/ ce nu va mai ajunge/ niciodată/ acasă”, e cearșaful pe care se aștern corpurile asemeni textelor; dragostea e așa cum e, fără zorzoane și melancolii furișate, e trecută prin amintiri vii și zgândărâtoare:  „În seara aceea, în curtea interioară a căminelor/ de lângă pod, ai venit către mine/ ca înspre un bărbat pe care l-ai putea iubi./ Fericirea a izbucnit ca un glonț-/ m-am temut că o să-mi împrăștie creierii pe asfalt.//”. Frica și fericirea, care l-au maturizat pe eul lui Claudiu Komartin și l-au epuizat până să poată afirma-„Poate să vină dragostea sau iarna atomică,/ de-acum îmi e totuna.”.

Poetul trece peste invenția lumii, peste mierea ce „se prelinge pe marginea ceștii”, peste „disperarea  (ce)  se consumă în doze mici”, ca să-și asume speranțele – „Poate că există un refugiu în frumusețe./ Ani de-a rândul am vrut să cred asta.”, ca să-și caute sufletul ce „se găsește în buricele degetelor, iar la cei mai norocoși/ se cuibărește-n plămâni-…” și să implore: „Învață-mă să fug din capul meu/”.

Maieștrii lui Komartin detronează senzualele muze, abolesc sexualitatea poeziei cu gluga trasă pe cap și cred că „în vis e ca-n poezie nu știi niciodată dacă ți se va deschide parașuta”, iar  „epoca asta nu e nici cea mai oarbă,/ nici cea mai strâmbă din câte au fost.” instigând-ul  pe poet –  „scrie scrie în felul ăsta sigur o să-ți fie mai bine”, la care acesta își dă pe hârtie decepția-  „Și când vom ști ce e de făcut,/ nu va mai fi nimic de făcut./…/ Cu noi începe și se sfârșește. Cu noi, cei blânzi și letali,/ stivuiți după religie, gen, rasă. Țepeni/ dar mândri de arta și de ororile noastre,/ din care a rămas doar atât: o carcasă./…/ Nici un cuvânt bun care să ne descrie/ în dicționarele celor de după noi.”.

Scriind o poezie bună, limpede, fără expresii și imagini de prisos, țintită în miezul sinelui și al societății, scoasă de sub piele fără resuscitări nevrotice, Claudiu Komartin își confirmă tristețea intuită din poezia sa, decepția și lehamitea față de „prețiozitățile literare” spunând – „E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru poezie/ acum când utopia a ajuns să fie ceva rușinos.”. Poetul își leapădă „credința” pentru a o cere din nou cu mai multă voluptate, se dezice de poezie pentru a se distanța suficient de mult ca să o poată vedea, ca să o poată scrie așa cum se vrea scrisă, ca să-și confirme corpul masculin sub rasa de „preoțel” și să-și trezească „Maieștrii unei arte muribunde”.

Rodica Gotca

Despre „Salutări lui Troţki”

Dina CIOCANU

Am citit de curând cartea lui Dumitru Crudu „Salutări lui Troţki”. Mă gândeam ceva timp în urmă: da oare cum s-a apropiat Dumitru de Troţki revoluţionarul? Oare din ce parte l-a abordat? Ce capăt de istorie a tras prin el? Dumitru nu s-a aruncat în trecut. Din prezent, îl salută pe Troţki şi îi demonstrează, filă cu filă, rezultatele reale reieşinde din teoria revoluţiei permanente, promovate de acela. Cu alte cuvinte, la ce ne-a adus politica bolşevicilor. În paginile volumului e cuprins eşecul ideologiei troţchiste. Patruzeci şi cinci de povestiri incluse în carte sunt patruzeci şi cinci de pietre aruncate în grădina trecutului, dintr-un prezent prea infectat de moralitatea timpurilor dinainte şi de după revoluţia din octombrie. Nu cred că Dumitru s-a gândit să-l ghiontească pe Troţki Lev. Mai degrabă, Troţki de la Kokos e un fanfaron real, care şi-a însuşit numele marelui revoluţionar şi a reuşit de minune, pentru că, la o adică, şi acela din istorie a fost un bandit, doar că de alt nivel. Sarcasmul prin care în carte e redată viaţa de zi cu zi de la oraş şi din sat atenuează într-o oarecare măsură fondalul cenuşiu pe care se desfăşoară realitatea. Fiecare povestire din carte se dă uşor la citit, însă după lecturare am rămas mereu cu mesajul greu pe care îl transmite – sărăcie, banditism, minciună, laşitate, naivitate, acceptarea mizeriei. Toate personajele parcă se contopesc într-un singur protagonist, care mereu fuge de ceva, ba de nişte potăi zdrenţuite, ba de nişte bandiţi, ba de nişte cunoscuţi, ba de nişte împuşcături, ba de frig, ba de sărăcie, ba de singurătate. Lecturând, am avut mereu impresia că mă aflu în ploaie, că bate vântul, că-s udă leoarcă, că merg la nesfârşit şi nu desluşesc drumul. Cineva mă urmărea, încerca să-mi facă rău, să-mi dea la moacă, să mă mintă sau să profite de mine. Până la urmă, m-am regăsit şi eu printre personajele din carte. Aceasta e măiestria lui Dumitru – te acaparează, te face complice la ceea ce se întâmplă în pagini. Ceea ce autorul a vrut să spună, i-a reuşit de minune. A mers uşor pe lângă socialişti şi le-a dat un ghiont, a râs de cei care schimbă partidele ca mănuşile, a atins ungherele mai puţin cunoscute ale războiului de pe Nistru, a lăsat să răsune în noapte rafale din armele străinilor şi a făcut simţită frica, a trecut printre politicieni şi a râs de ei, pentru că i-a văzut umflaţi în pene şi goi pe dinăuntru, dar a rătăcit şi printre cei mulţi şi simpli, prea uşor de manipulat, până la milă. A răscolit firea umană şi nu i-a plăcut laşitatea, făţărnicia, lăcomia, invidia, răzbunarea. A stat pur şi simplu pe o bancă de la marginea parcului şi a văzut sărăcie, confuzie şi lupta obositoare pentru supravieţuire (măcar nişte colţunaşi cu brânză de ziua de naştere, şi aceia furaţi de la magazin). Apoi s-a ridicat de pe bancă şi a mers printre bătrâni amărâţi, printre bărbaţi disperaţi că nu au cu ce-şi întreţine familiile, printre funcţionari cu buzunarele goale, printre cei mai cu putere şi cu valize de bani, printre oameni simpli ce înţeleg că trebuie să schimbe ceva în viaţa lor şi nu ştiu cu ce să înceapă, printre soţi infideli, printre prieteni neprieteni, printre bogătani sărăciţi şi invers, printre vecini invidioşi, printre manifestanţi care nu ştiu ce strigă, dar strigă cât îi ţine gura, pentru că aşa fac toţi din jur, printre cei plecaţi în străinătate şi sacrificaţi de ea. Dumitru ia în derâdere dificultăţile societăţii, pentru a nu plânge. Nu dă soluţii, dar incită la analiză şi la dorinţa de a ieşi din mediul acela cenuşiu, descris cu atâta abilitate. Citeam în fiecare seară câte două-trei povestioare, ca să întind plăcerea. Şi de fiecare dată, după lecturare, rămâneam cu un uşor surâs în colţul gurii. Şi iarăşi, măiestria lui Dumitru – abordând subiecte atât de serioase, le-a transmis cititorului în mod simplu şi accesibil. Mi-a plăcut limbajul naraţiunii. Într-o povestire de trei pagini, protagonistul are un şir de calificative. Porneşte de la „boschetar” şi continuă cu „homeless”, apoi „vagabond”, apoi „pomanagiu”, apoi „scuipatul”, apoi „trăistar”, apoi „hârbarul”, apoi „jarcalete”, apoi „fluieră-vânt”, apoi „dulandragiu”, apoi „haimana”, apoi „bate-poduri”. Îmi plac prenumele alese pentru protagonişti: Clava, Tolişor, Colea, Vanea. Cartea „Salutări lui Troţki” te face să-ţi fie ruşine de ceea ce se întâmplă în jur şi este un îndemn de a lua atitudine, pentru că fiecare dintre noi e responsabil de ceea ce se produce în societate, atâta timp cât facem parte din ea.

Liviu OFILEANU

JEMANFIȘISM RELOADED

Poetul Victor Țvetov nu e rus, e doar pseudonimul basarabeanului Victor Neaga (12 mai 1990, Nimoreni, Republica Moldova), așadar e de-al nostru prin viziune și comportament ontologic în siajul douămiist. Debutează cu volumul „În lipsa unor lucruri importante” (Ed. Max Blecher, 2015), însoțit de o postfață edificatoare și empatică semnată de Dumitru Crudu, mai apoi de câteva fraze concludente adăugate de autorul „jucăriei mortului” – Constantin Acosmei, și de unul din frații Vakulovschi, anume Alexandru. Ei subliniază „basarabenitatea” discursului, „o bună digestie a cotidianului” și demitizarea spațiului citadin, „orașul este, desigur, Chișinău”. Autorul evită asemenea majorității noilor poeți zorzoanele și aura discursului cizelat, astfel încât poemele lui pot crea o falsă impresie de facilitate, pornind deodată ca o intrare într-un dialog cu oricine de pe stradă. În spatele acestor solilocvii necruțătoare pe canavaua existenței individului stă la pândă un spirit alert, capabil de creionarea unei atmosfere frisonante, prin urmare inubliabile. Adică „în lipsa unor lucruri importante” Victor Țvetov e poet. Și ce poet! 😉

VUIETUL DISPERĂRII

Primul poem cu care se deschide volumul de versuri „Formalități” de Grigore Chiper (apărut de curând la Editura Charmides) purtând aceeași denumire ne introduce într-o atmosferă sceptică și stoică în același timp față de existență. În loc să se revolte, să dispere sau să urle de deznădejde, eul poetic va adopta o atitudine indiferentă și mefientă. Nimic nu-l atinge.  Nimic nu-l tulbură și nu-l afectează. Pierderile, eșecul, disparițiile, singurătatea- sunt luate ca atare. Eul liric nu are niciun fel de iluzii și speranțe, el știind prea bine cum stau lucrurile. De aia, nici nu mai are așteptări- „Așteptăm pe cineva?/Nu”- și este resemnat în fața singurătății și a inevitabilului. Între umbre și lumini nu va face o prea mare deosebire. Că sunt lumini sau că sunt umbre, pentru eul liric deosebirea nu e prea mare și nu are nicio relevanță. Fiindcă „totul e de un formalism desăvârșit”.

Revenit peste un timp într-o casă în care nu a mai fost de multă vreme, eul liric va constata că: „Acum culorile casei s-au șters/ au dispărut/ Au rămas doar negrul și albul/ mai mult negrul amestecat cu albul/ mai mult negrul”.  Tonul din poem este unul neutru, afișând o nepăsare clară în fața uitării și evanescenței, o rezistență la durere și suferință și o indiferență față de faptul că totul dispare. Nici urmă  de disperare și de dezolare în acest tulburător poem despre moarte. În loc de toate acestea, un melanj ciudat de stoicism și scepticism. Nici urmă de disperare nici în acest poem de dragoste extrem de trist.

„Mi-au plăcut foarte mult și inițialele tale/ care puteau însemna orice/ mai înainte le văzusem în numele unui autor/ pe  un semn rutier/ și chiar pe o construcție gotică/ mi-au plăcut și am anticipat o imensă lentoare/ dezastruoasă/ ca într-un film action/ ochii tăi continuă să mă privească/ și toate ușile mi se deschideau/ și parcă mă aflam într-o sală de așteptare/ singur / ca o cupă de șampanie/ în fața bulelor de gaze/ deci totul va fi în regulă cu viețile noastre/ mâinile mele nu te vor atinge/ mâinile tale nu mă vor atinge/ degetele ni se frâng/ de o parte și de alta/ a ceea ce ar putea fi un camuflaj/ o perdea de fum/ o altă viață”.

Părerile de rău și lamentarile sunt înlocuite de o atitudine lucidă față de lume: „ nu cred că dacă vom ajunge la o singură limbă pe pământ/ vom comunica mai bine”.

Dacă însă dăm la o parte pospăiala indiferenței care învăluie atitudinea sa, vom vedea că e „noapte și întuneric și negru” și că „erupțiile solare/ deși nevăzute/ îmi storc organ după organ” și vom auzi vuietul crescând al disperării. Ceea ce înseamnă că aparențele au fost înșelătoare.

Dumitru CRUDU

“Intertext din Muzeul semințelor”

muzeul semintelor-600x600.jpgCa să trezesc soarele, m-am urcat pe o scară”, explică autorul chiar din 1984 originea textelor sale; o scară ce duce din „Muzeul semințelor” până   „Printre frații mai sinceri” , ale cărei trepte urcă spre sine și ceilalți, spre lume și Dumnezeu și e ridicată  „…pe dealurile…/ Care-și privesc ridurile-n oglinda noului lac,”, dar nu e o scară ridicată la nimereală, exact cum nu e un simplu text de citit acoperământul poemelor lui Victor Pânzaru. Continuarea