CITIND REVISTE

Ioan Es. Pop deschide numărul 9-10/2017 al revistei
Pe sfârșit de an 2006, România fu acceptată ca membru „cu drepturi depline” al Uniunii Europene, prilej de euforie națională care, vreme de aproape un an, ținu loc de o veritabilă pregătire …
REVISTAVATRA.ORG
BOOKAHOLIC.RO
La cea de-a VI-a ediție a FILTM, Snejana Ung a stat de vorbă cu poetul Vlad Drăgoi despre literatură în general, despre poezie și volumele sale.

BANATAUL AZI
29 octombrie 2017

„Prozator din silă”, fragment din cartea-dialog cu același titlu, în curs de apariție la Casa de Pariuri Literare
de
Robert Șerban

29 octombrie 2017

robert-serban-petru-iliesu-viorel-marineasa-in-2015

Robert Șerban: Ai debutat ca poet, după ce ai terminat facultatea, în Familia, cu poezia Minunata duminică! Ștefan Augustin Doinaș te-a debutat. Cum suna… minunăția?
Viorel Marineasa: Nu știu dacă poate fi considerat debut. Dar ce mai contează. Înainte de a reproduce poezia pot să-ți ofer o mostră de produse generate de plictiseala acumulată la anumite cursuri universitare? Făcându-mă că iau notițe, mă lăsam bombardat de dicteul automat: „Însă la 4 ne vom trezi mai oameni/ Deși ușor debarasați de fulare și nasturi/ fără cele trei copci drage/ Îngânăm cu postume eforturi o vietate enormă/ între patru pereți de hârtie/ umpluți în stil cubist/ Opoziția e mama noastră: Mami, mami/ Nani-nani/ La 6 ani-lumină același gând ucis de-o secantă/ pentru a uita întâlnirea imposibilă…” Uite-așa era poezia din Familia: „Duminica/ sfârcul naturii înclină spre dulce/ Râzători, filozofăm dumicatul/ Pentru cei ce vor să se culce/ Taica Procust îndată pregătește patul/ Puținătatea zilei flutură-n soare/ Se-neacă cu chimen șugubățul/ Sub clopot de morfină/ pământul obrazului nu mai doare/ Ochiul rămâne pe-o stampă fină:/ Vulturul-timp… băiatul… cercul… și bățul”. Sfârșit.
R.Ș.: Ți-a și răspuns Doinaș sau numai ți-a publicat poezia?

marineasa-3

V.M.: Mi-a răspuns și mi-a răspuns fain Ștefan Augustin Doinaș, dar mi-a atras atenția că uneori umorul meu cade-n vulgaritate, trimițându-mă la o poezie cu titlu periculos: Sigmund. I-am povestit despre asta peste vreo 18 ani, s-a amuzat, m-a întrebat dacă i-am mai trimis. Nu, zic, m-am apucat instantaneu de proză. De fapt, am tot scris poezie spunându-mi că mă voi prinde serios în hora prozei când voi fi destul de copt și când voi avea timp berechet.
R.Ș.: Ai semnat acea poezie cu Voilav Vidul. De ce ai ales un pseudonim și de unde acest nume straniu?
V.M.: Ți-am spus că încă de la început am fost speriat de bombe. Mi-am dus cea mai mare parte a existenței în ipostază de timorat. De ins sortit eșecului. Mă protejam cât de cât sub pseudonim în caz de daune serioase. Am aflat de boierii Goilav când am ajuns, prin 1967, în podgoriile Dealu Mare. Cică avuseseră un conac/castel pe-acolo, confiscat de comuniști, dar n-am reușit să-l văd decât din goana mașinii. Acum, pe internet, am dat de altceva: conacul Bellu din Urlați. Despre Goilavi se vorbește în preajma Botoșanilor. Unii — armeni, ceilalți — aromâni. Mi-a plăcut rezonanța exotică a numelui. L-am schimbat un pic, ca să nu se scandalizeze urmașii. Cu Vidul e mai simplu, e o contragere de la David, așa-l chema pe străbunicul meu, care aștepta să mă nasc, dar nu m-a putut prinde. Mi s-a părut șic un „l” final. Sigur, îmi cădeau bine și trimiterile la neant, lumea se vida de sens sub comunism, dar și sub presiunea lecturilor din existențialiști.
R.Ș.: Ai publicat și în Tribuna poezie, tot la Poșta redacției — care era girată de Adrian Păunescu –, cu un titlu… bubuitor: Împușcătura.
V.M.: Da. Iat-o: „Departe se sfâșie lumina/ semn că lumea e mare/ că impulsuri macină aer/ Geamul meu/ fumegă la căpătâiul privirii/ Calc pe crăpături ca de os, ca de mine/ și geamul revine/ Împușcătură-ngrădită, împușcătură de-a fi”.
R.Ș.: Aici ai semnat David Călin. De ce ți-ai schimbat pseudonimul?

foto_interviu_marineasaV.M.: Greu de spus acum de ce schimbam pseudonimul atunci. Poate că o fi fost și un calcul: ce promova unul respingea celălalt. Să ne amintim că interviul luat de Păunescu lui Doinaș în Sub semnul întrebării e mai degrabă o confruntare. De ce am semnat David Călin, aici e simplu, David și Călina erau numele de botez ale străbunicilor mei tutelari, moșul & baba etalon, romantisme de adolescent întârziat.
R.Ș.: Ce ți-a răspuns Păunescu la poșta redacției?
V.M.: Păunescu mi-a scris că „vreau să sprijin talentul dumneavoastră”. M-a mirat o asemenea adresare politicoasă, de unde și până unde, nu știa cine sunt și, în fond, aveam 26 de ani. Nu i-am mai trimis nimic, nu știu din ce pricină, poate pentru a nu-l dezamăgi cu a doua tranșă. Ce expediasem până atunci erau texte de prin studenție, or, eu schimbasem macazul și nu aveam siguranță pe ce ieșise.
R.Ș.: Cu Păunescu ai avut vreun contact apoi? A aflat că te-a publicat?
V.M.: Am ratat și întâlnirea cu Păunescu… Se afla pe cai mari, îl vedeam la Cenaclul Flacăra, îmi provoca admirație și oroare, ce mai, generația în blugi + Ceaușescu = love?! S-a arătat într-o miercuri, pentru una dintre celebrele lui selecții, la Casa Studenților, eu aveam seară liberă, „Trebuie să vin, domnu’ director?”, „Faceți cum vreți.”, mi-a răspuns, nu m-am dus.
Dibuind la provocarea ta prin caiete am dat de o poezie ce a apărut tot pe atunci, după aceeași formulă a poștei redacției, în Luceafărul, cu Geo Dumitrescu șerif pe rubrică. Fram: „Nu sucombă-n arene/ Și nici în cercul polar/ Moare-n sângele lui/ stânjenit de oase, de blănuri/ de instinct și de preajmă/ Moare treptat, peste tot/ moare-ndelung/ boreal, meschin, cu decență/ turmentatul lucid”.
Cu Geo Dumitrescu am avut o scurtă, dar intensă corespondență prin anul 2000, ne făcuse legătura Monica Rohan. Era interesat de un roman distopic al lui Voicu Bugariu, Zeul apatiei, apărut sub pseudonimul (ca să vezi!) Roberto R. Grant la editura Sedona din Timișoara. I-am povestit că în vara lui 1964, când anii 2 și 4 ai Filologiei timișorene au făcut o excursie prin țară, a fost cât pe ce să-l vizitez atașându-mă deja-poetului Marcel Turcu. Pe-atunci Marcel nu numai că scria suprarealist, dar și vorbea ca atare. Păcat, mi-a răspuns Geo Dumitrescu, păcat că n-ați venit în urmă cu 35 de ani, cu Marcel Turcu am păstrat legătura, mulțumesc pentru pachet, editați cărți interesante.
R.Ș.: Cu numele tău real ai publicat poezie? Unde? Mai știi contextul?
V.M.: Ajunsesem, în 1973, prin concurs, metodist la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara. Deși pe atunci cenaclurile erau păstorite de Cornel Secu, frecventam asiduu ședințele și de la „Pavel Dan”(mainstream), și de la „H.G. Wells” (science fiction). Eram „stătut” după peripețiile apostolatului în învățământ. M-am împrietenit rapid cu câțiva dintre membrii ambelor cenacluri. Cu un an înainte apăruse Paradox, primul fanzin tipărit din România. Atunci regretatul Marcel Luca, liderul neîncoronat al grupării SF, mi-a cerut un text pentru numărul următor (vorba vine „numărul următor”, căci nu exista aprobare pentru periodicitate de la Direcția Presei, alias Cenzura); i-am dat un ciclu de poezii cu tentă (ziceam eu) SF. A apărut cam pe șestache un pui de Paradox tras la șapirograf, iar acolo m-am semnat cu numele meu. Nu mai am surogatul de revistă, ar trebui să recurg la Dorin Davideanu, secretar perpetuu și istoric al cenaclului „H.G. Wells”, grupare care astăzi nu mai e studențească, ci însumează „băieți bătrâni” ce au în degetul mic tot ce ține de literatura și arta science fiction, iar întâlnirile lor vagante dibuie încă locanda ideală din oraș. Trebuie să fi fost între acele foi și poezia Planuri, scrisă în studenție (1967): „În timp ce îmi legam șiretul/ în soare a avut loc o explozie colosală/ mii de pământuri țopăiau, se topeau/ Soarele/ această stea mijlocie/ (vorba inițiatorilor noștri)/ În timp ce-mi mestec iaurtul/ caut să-mi fabric un sentiment cosmic/ din elemente de astronomie populară”.
Și ca să fie comedia completă, în Forum studențesc, numărul dublu din 1979, cel ce anunța generația optzeci de coloratură timișoreană, am semnat un ciclu de care-și amintește nostalgic Marcel Tolcea, ceva cu oi având un suflet vegetal, l-am semnat cu pseudonimul Gabriel Mehadia (Gabriel fiind numele băiatului meu mai mare, iar Mehadia — o localitate de lângă Iablanița, satul unde se născuse tatăl meu). Mă cam jenam cu poezelele mele, nu știam unde să le situez, iar noii mei amici nu aveau nici ei vreun statut, chiar dacă unii se dădeau mari, și atunci, dragă Robert, din silă, din milă, am luat hotărârea de a lăsa-o mai ușurel cu lirica, așa că m-am apucat, încă urmărit de compunerile ratate din școală, deci m-am luat ușurel, dar încă neconvins, cu proza. Am constatat că-i mult mai greu. Vighi râde și astăzi de cum au decurs gestația și elaborarea textului Încercare asupra vieții și patimilor unui sfânt Anton. Lună după lună. Scrieri și rescrieri până la starea de vomă. „Dă-i drumu, mi-a zis, nu te mai câcâi!”.

(http://www.banatulazi.ro/prozator-din-sila-fragment-din-cartea-dialog-cu-acelasi-titlu-in-curs-de-aparitie-la-casa-de-pariuri-literare/

OBSERVATOR CULTURAL, NUMĂRUL 895

UN SPLENDID ROMAN BURLESC

„(…)Radu Ţuculescu se dovedeşte un maestru al registrelor stilistice, trecînd cu uşurinţă de la tonul buf la cel dramatic, de la parodic la poetic, de la tandreţe la tristeţe. Subtitlul romanului, „efectele tandre ale încălzirii globale“, îndulceşte parodia, şi introduce – paradoxal pentru un ardelean – un caragialism (balcanism) inedit, adaptat la epoca „încălzirii globale“. Nici suita de personaje nu e departe de umorul caragialesc, de comicul de situaţie: iată-le, de pildă, pe gemenele octogenare Roberta şi Rozalia, care-şi înscenează înmormîntarea (cu Roberta în coşciug), chemîndu-l pe fotograful (gurmand) Adi să imor­talizeze cadrul, şi iată-l pe Adi sărind în gol pe fereastră cînd descoperă că moarta e… vie; iată ampla scenă a prelegerii naţionaliste şi protocroniste a Marelui Petric, la sfîrşitul căreia piatra menită să absoarbă energiile negative ale mulţimii îi cade oratorului peste laba piciorului; iată, în fine, tandrele scene-laitmotiv cu familia de berze vorbitoare, copleşite de căldură şi de efortul zilnic de a aduce hrană puilor, berze care sfîrşesc prin a părăsi, nemulţumite, ţara. Ş.a.m.d. Pe lîngă registrul ironic şi parodic, există şi un registru al senzualităţii – în scenele erotice dintre Doris şi Ovi sau în cele dintre doctoriţa Otilia din Luna de Jos, femeie singură şi mare
bloggeriţă (între două paciente), şi reporterul clujean Dan Coşoiu, cunoscut pe Facebook. Există, de asemenea, un registru poetic – în secvenţe precum cele care descriu concertul formaţiei muzicale ori iubirea poetului Noni-ucenic de măcelar… vegetarian pentru săltăreaţa Haike, predispusă la accidente în urma săriturilor imprudente (căreia îi datorează vegetarianismul). Şi există, în fine – ca într-o compoziţie muzicală completă –, şi nota dramatică, violenţa şi gelozia patologică a lui Ovi, pasionatul de vînătoare şi posesorul de armă.

Comédie irezistibilă, carusel al întîmplărilor şi roman de mare virtuozitate stilistică, Măcelăria Kennedy e un splendid roman burlesc şi polifonic, cum de mult nu s-a mai scris la noi, care se citeşte cu o plăcere enormă, şi care este, pentru mine, o revelaţie nu numai în ce priveşte proza practicată de Radu Ţuculescu, dar şi o revelaţie a anului literar 2017.”

(Adina DINIȚOIU)

STÂRNIND PLĂCERE ÎNTR-UN CORP MORT

„Cei singuri au cel mai tare insectar“, scrie un personaj feminin care își așază pe chip măști teratomorfe și bîntuie coșmarurile lui D Great Coman. Acest Dan Coman, poet și prozator bistrițean închis în propria poezie ca un scafandru într-un acvariu, este poate creatorul celui mai coerent și mai consecvent mediu poetic din literatura noastră de după convențional alesul an 2000. Așezat la intersecția neoexpresionismului cu suprarealismul (așa cum s-a observat de nenumărate ori), el reușește să contopească cele două forme de expresie poetică într‑un melanj personal, legat definitiv de numele său, pe care-l exploatează cu autoironie amară.

Am senzația din ce în ce mai pregnantă că Dan Coman este genul de poet care decupează din cînd în cînd fragmente dintr-un text interminabil, aflat în flux continuu, și pe care‑l muzicalizează și-l predă cu regret hîrtiei. Poemele lui, aflate într-o curgere constantă dinspre anul cîrtiței galbene spre Insectarul Coman, par concesii făcute unei cutume editoriale, fără a exista o legătură esențială între motorul care le pune în mișcare și existen­ța lor finită. Sînt solilocvii care-și capătă sensul dacă le integrezi în mecanismul acela al curgerii continue din propria lor lume. Trebuie să ajungi să trăiești în capul lui Dan Coman pentru a decodifica aceste glosolalii. Iar accesul, interzis prin excelență, se face, paradoxal, tot prin text. Sînt aruncate peste tot capcane, unele dezamorsate, altele extrem de periculoase – esențial este să pășești cu grijă și să n-o apuci pe cărări greșite. Una dintre ele ar fi nada biografismului, mai pregnant aici decît în anul cîrtiței… sau în ghinga, care trebuie scoasă din ac și pusă sub lupă pentru a vedea că nu este altceva decît o amăgire, rolul ei fiind unul purificator, cathartic și esențial fals. Fals ca în fotbal, asemenea acelor vîrfuri care au rolul de a atrage fundașii adverși și de a lăsa culoar liber adevăratului atacant. De aceea și cred că Dan Coman aruncă atîtea mingi înspre falsul lui vîrf din volum: totul e perdea de fum, însă una care funcționează atît de bine, încît naște simulacre după simulacre de lecturi empatice acolo unde nu empatia e vînată, ci stranietatea, horror-ul. (…)

(Bogdan-Alexandru STĂNESCU)

ROMÂNIA LITERARĂ, NUMĂRUL  45

ÎNTRE DOUĂ MALURI

Un roman ce rezistă și la cincizeci de ani de când a fost scris este Zbor frânt de Vladimir Beșleagă, autor basarabean care l-a pus pe hârtie în trei luni din 1965 și l-a revăzut, conform mențiunii din final, în 1997. E o proză în care elementul psihologic și cel moral impregnează narațiunea și îi oferă drama. Pe un mal și pe celălalt al Nistrului, în timpul luptelor susținute dintre germani și ruși, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, un „băietan” de vreo 13 ani intră fără să vrea în rolul unui „spion” sau al unui „bolșevic” (în funcție de tabăra în care nimerește). E Isai un „pui de șarpe” care „s-a dus cu nemții” ca să-i „slujească”? Ori e un „moldovean prost” care, cu o crescândă viclenie, îi duce de nas pe nemți pentru ca satul lui de pe celălalt mal al Nistrului să nu fie făcut „țărnă”?
E drama din Pădurea spânzuraților sau din Ițic Ștrul dezertor de Rebreanu, complicată nu numai prin vârsta personajului, ci și prin condiția lui de basarabean. Chiar și în contextul sovietic post-stalinist și post-hrușciovist al lui 1965, an de maximă liberalizare în România, Beșleagă nu putea pune, în romanul său cu un fundal istoric atât de precis, toate punctele pe i. Tematica războiului din Est le fusese prozatorilor de limbă română fie interzisă, fie impusă într-un mod distorsionat. Războiul din Est era unul hitlerist sau nu era deloc. Despre înțelegerea prealabilă dintre Hitler și Stalin, despre împărțirea Europei printr-un pact făcut între ei, despre ocuparea altor țări de către Armata Roșie romanul lui Beșleagă nu putea face vorbire în 1965, după cum nici un roman scris și publicat dincoace de Prut, până în 1989, nu putea să pomenească. Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, deși cu o miză complet diferită de cea a restituirii adevărului istoric, nu s-a putut reedita mult timp, tocmai din cauza punctului său nevralgic, în ochii și în grila cenzurii. În Zbor frânt, pe sub drama băiatului prins între două tabere se ghicește, mai mult decât se expune, și drama populației basarabene implicate în războiul a doi ocupanți. E o temă sensibilă încă și astăzi, fiindcă în cadrul istoric al conflagrației mondiale se cuprind milioane de cadavre și orori inimaginabile. Dar autorul reușește cumva să dea sugestia dublei mutilări a protagonistului și – prin el – a „neamului” de care aparține. Nu numai că el este bătut și umilit pe ambele maluri ale Nistrului, cel ocupat de nemți și cel apărat de ruși; dar în câteva rânduri, în fluxul rememorării unor episoade din viața familiei și a comunității, se distinge o scenă-cheie, cu o semnificație aparte. Cei care vin noaptea și duc oameni din sat undeva departe reprezintă, vai!, chiar măreața Uniune Sovietică, patria lagărelor dinaintea războiului în curs; și de după el. Curajul lui Beșleagă de a atinge în 1965, chiar dacă nu explicit și tranzitiv, subiectul Gulagului sovietic și al familiarizării basarabenilor cu el merită apreciat ca atare.
Ca și la D.R. Popescu, în povestiri și în romane, în Zbor frânt adevărurile istorice sunt strecurate în pagini printr-o scriitură complexă și derutantă. Romanul așa zicând clasic și transparent, cu un narator omniscient și fapte ale personajelor ușor interpretabile prin sistemul de valori și cel de semnificații, nu mai poate servi scopurile prozatorilor noștri prinși în menghina cenzurii și confruntați permanent cu directiva ideologică. Beșleagă nu poate aborda în stilul Preda istoria aceasta dureroasă a mutilării Basarabiei de către doi ocupanți; și atunci el o complică narativ, o interiorizează într-o proză de formulă psihologică, îi schimbă perspectiva. Lucrurile nu mai sunt văzute de sus și clar, ci din vălmășagul de fapte, în care percepțiile sunt foarte vii, dar contururile reale nu pot fi corect apreciate. Așa a și trecut romanul de față de cenzură: prin încețoșarea perspectivei generale și fragmentarea intrigii într-o suită haotică de secvențe, „agățate” de personaje care nu știu exact ce li se întâmplă. Aproape fiecare scenă este „spartă” în bucăți în care se reflectă, ca în niște cioburi de oglinzi, un anumit moment din experiența protagonistului. Când în cuprinsul unei scene „eroul” nu mai este băiatul de 13 ani, ci „bunelul”, procedeul fărâmițării epice pentru inducerea în eroare a cenzorului este reluat. Totul e neclar și interpretabil și poate fi atribuit nu atât intenției auctoriale, cât halucinației personajului. După cum a arătat și Eugen Negrici, modernismul prozastic al generației ‘60 (acea „ramură” interesată de recuperarea ficțională a adevărurilor istorice) este strâns legat de cenzura vigilentă și de strategiile folosite pentru a o înșela. În Zbor frânt, și mai frântă decât viața personajului este chiar proza care o înfățișează: de la o distanță atât de mică, încât cititorul nu mai poate distinge între gestul firesc și cel „eroic”, între adevărul istoric și unul personal, între ceva ce are semnificație și ceva complet absurd. La limită, deși taberele care se înfruntă sunt bine precizate, nu mai putem distinge între un mal și altul al Nistrului. Romancierul evită cu inteligență artistică expunerea maniheistă (nemții odioși vs. rușii buni de să-i pui pe rană) și complică narativ și analitic lucrurile suficient de mult, pentru ca apartenența la o tabără să nu mai conteze. Cu oricine ai fi, e rău; și pe oricare mal ai ajunge, e jale.
Romanul, remarcabil, cuprinde și un fel de odă dedicată, firește, nu ocupantului sau ocupanților, nici măcar celor ocupați (bieții basarabeni), ci anume Nistrului, care îl fascinează pe Beșleagă precum Oltul pe Bogza. Stilul acestei „ode” e unul delicios, bătrânesc sadovenian și merită un fragment ilustrativ: „Îi întunecat la chip Nistrul… Și cum să nu fie întunecat și supărat și să nu se încrețească la față, dacă hăt cine știe de când, din ce vremuri îndepărtate, pierdute în uitare (le ține minte bine, pentru că atâtea câte le știe el nu le știe nimeni, atâtea câte a văzut apa lui n-a văzut nimeni, și dacă s-ar apuca să povestească și să spună măcar a mia parte din câte le-a văzut și le știe, ar trebui ca să le asculți nu o viață de om, dar cam tot atâtea vieți de om câte s-au perindat pe malurile și peste valurile lui de la începutul începuturilor, când s-a oglindit primul chip bărbos în oglinda lui și s-a aplecat mirat să vadă cine-i acolo la fund, și a dat cu mâna și s-a scos pe sine însuși, dar sfărâmat, așchii, și până la pădurile de picioare de cai iuți, mărunți, ce-au trecut fie înot, fie în vad peste dânsul, ca o ceață, ca o negură, pustiind malurile; de la păsările albe, care treceau de două ori pe an cârduri ori unghiuri sus în înălțime, și până la ciorile acestea de fier negre, care vuiesc și uruie acum zi și noapte, cărând moarte, unele înspre răsărit, altele înspre apus), din vremurile acelea străvechi era deprins Nistrul, dacă ajungea la șesul acesta neted, să curgă în voie, lin, nestingherit de nimeni, să se bucure de verdeața pădurii, a livezilor, de cele două sate albe, unul pe un mal, altul pe celălalt mal” (pp. 63-64).
Ajuns la a opta ediție, dată ca definitivă, Zbor frânt e un roman basarabean ce ar trebui omologat critic și integrat în literatura română de care în fond aparține.

Daniel CRISTEA-ENACHE

Reclame